După o perioadă de absenţă, seria ‘Web-ul în 100 de paşi‘ se întoarce! 😶‍🌫️ De data aceasta, avem un articol despre Protocol Internet Suit. Ştiu, ştiu… probabil că nu îţi inspiră nimic termenii aceştia. Dar azi am ajuns la unul din articolele acelea care sunt puţin mai tehnice şi poate nu atât de abordabile când vine vorba de cineva ce nu este din domeniu. Însă ne vom strădui să explicăm rapid şi pe înţelesul tuturor, fără a intra prea mult în detalii tehnice tot ce ţime de Protocol Internet Suit. Să începem! 😊

Ce înseamnă Protocol Internet Suit?

Protocol Internet Suit, cunoscut sub numele de TCP/IP, este un cadru de organizare a setului de protocoale de comunicare utilizate în Internet și în rețele de calculatoare similare, în funcție de criterii funcționale. În dezvoltarea acestui model de rețea, primele versiuni ale acesteia au fost cunoscute sub numele de modelul Department of Defence (DoD), deoarece cercetarea și dezvoltarea au fost finanțate de către Departamentul de Apărare al Statelor Unite prin DARPA. Protocol Internet Suit asigură comunicarea de date de la un capăt la altul, specificând modul în care datele trebuie să fie pachetizate, adresate, transmise, rutate și recepționate.

Această funcționalitate este organizată în patru straturi de abstractizare, care clasifică toate protocoalele conexe în funcție de domeniul de aplicare al fiecărui protocol în ceea ce privește crearea de rețele. O implementare a straturilor pentru o anumită aplicație formează o stivă de protocoale. De la cel mai mic la cel mai mare, straturile sunt: stratul de legătură, care conține metode de comunicare pentru datele care rămân în cadrul unui singur segment de rețea (legătură sau link); stratul internet, care asigură interconectarea între rețele independente; stratul de transport, care se ocupă de comunicarea între gazde; și stratul de aplicație, care asigură schimbul de date între procese pentru aplicații.

Primele cercetări legate de Protocol Internet Suit

Protocol Internet Suit a rezultat în urma activităților de cercetare și dezvoltare desfășurate de Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) la sfârșitul anilor ’60. După ce a inițiat ARPANET în 1969, DARPA a început să lucreze la o serie de alte tehnologii de transmitere a datelor. În 1972, Robert E. Kahn s-a alăturat Biroului de Tehnologie de Prelucrare a Informației al DARPA, unde a lucrat atât la rețelele de pachete prin satelit, cât și la rețelele de pachete radio de la sol, și şi-a dat seama de puterea comunicării prin ambele.

În primăvara anului 1973, Vinton Cerf, care a contribuit la dezvoltarea protocolului ARPANET Network Control Protocol (NCP) existent, s-a alăturat lui Kahn pentru a lucra la modele de interconectare cu arhitectură deschisă, cu scopul de a proiecta următoarea generație de protocoale pentru ARPANET. Ei s-au bazat pe experiența comunității de cercetare ARPANET și a Grupului de lucru internațional pentru rețele, pe care Cerf îl prezida.

Până în vara anului 1973, Kahn și Cerf au elaborat o formulare fundamentală, în care diferențele dintre protocoalele rețelelor locale au fost ascunse prin utilizarea unui protocol comun de rețea internet – Protocol Internet Suit – și, în loc ca rețeaua să fie responsabilă de fiabilitate, ca în protocoalele ARPANET existente, această funcție a fost delegată gazdelor. Cerf îi creditează pe Hubert Zimmermann și Louis Pouzin, proiectanţii rețelei CYCLADES, care au avut o influenţă importantă asupra sa. Noul protocol a fost implementat ca Transmission Control Program în 1974.

Încapsularea diferitelor mecanisme a fost menită să creeze un mediu în care straturile superioare să poată accesa doar ceea ce era necesar din straturile inferioare. Un design monolitic ar fi fost inflexibil și ar fi condus la probleme de scalabilitate. În versiunea 3 a TCP, scrisă în 1978, Transmission Control Program a fost împărțit în două protocoale distincte, Protocolul Internet ca strat fără conexiune și Protocolul de control al transmiterii ca serviciu fiabil orientat spre conexiune.

La proiectarea rețelei s-a recunoscut faptul că aceasta ar trebui să asigure doar funcțiile de transmitere și rutare eficientă a traficului între nodurile terminale și că toate celelalte informații ar trebui să fie localizate la marginea rețelei, în nodurile terminale. Această concepție este cunoscută sub numele de principiul end-to-end. Utilizând această concepție, a devenit posibilă conectarea la ARPANET a altor rețele care foloseau același principiu, indiferent de alte caracteristici locale, rezolvând astfel problema inițială a lui Kahn privind interconectarea internetului. O expresie populară spune că Protocol Internet Suit (TCP/IP), produsul final al muncii lui Cerf și Kahn, poate rula pe „două cutii de conserve și o sfoară.”

DARPA a încheiat un contract cu BBN Technologies, Universitatea Stanford și University College London pentru a dezvolta versiuni operaționale ale protocolului pe mai multe platforme hardware. În timpul dezvoltării protocolului, numărul de versiune al stratului de rutare a pachetelor a progresat de la versiunea 1 la versiunea 4, aceasta din urmă fiind instalată în ARPANET în 1983. Acesta a devenit cunoscut sub numele de Internet Protocol versiunea 4 (IPv4), fiind protocolul care este încă utilizat în internet, alături de succesorul său actual, Internet Protocol versiunea 6 (IPv6).

Prima implementare a Protocol Internet Suit

În 1975, un test de comunicare IP pe două rețele a fost efectuat între Stanford și University College London. În noiembrie 1977, a fost efectuat un test IP cu trei rețele între site-uri din SUA, Regatul Unit și Norvegia. Alte câteva prototipuri IP au fost dezvoltate în mai multe centre de cercetare între 1978 și 1983.

Adopția Protocol Internet Suit

În martie 1982, Departamentul Apărării al SUA a declarat TCP/IP drept standard pentru toate rețelele de calculatoare militare. În același an, NORSAR și grupul de cercetare al lui Peter Kirstein de la Universitatea din Londra au adoptat protocolul. Migrarea ARPANET la TCP/IP a fost finalizată oficial pe 1 ianuarie 1983, când noile protocoale au fost activate permanent.

IBM, AT&T și DEC au fost primele mari corporații care au adoptat TCP/IP. În același timp, mai multe companii mai mici, cum ar fi FTP software și Wollongong Group, au început să ofere stive TCP/IP pentru DOS și Microsoft Windows. Prima stivă TCP/IP pentru VM/CMS a venit de la Universitatea din Wisconsin.

Fun fact şi o scurtă recapitulare:

Robert Kahn a avut ideea de a uni reţelele de comutare a pachetelor. Pentru a face acest lucru, avea nevoie de un set comun de reguli. Şi aşa a apărut Protocol Internet Suit.

Una dintre aceste rețele era un sistem radio de pachete care funcționa într-o dubă de pâine, pusă la dispoziție de Stanford Reseach Institute (SRI). O oprire obișnuită a acestei dubiţe era la localul Alpine Inn. Cunoscut pe plan local şi sub numele de Zott’s, acesta a fost descris în 1909 de către președintele SRI ca fiind „neobișnuit de josnic, chiar și pentru un restaurant de stradă, un mare prejudiciu adus universității și o rușine pentru comitatul San Mateo”. Dar opinia lui nu a fost împărtășită de studenții de la Stanford.

În fața Zott’s, la 22 noiembrie 1977, duba a trimis un mesaj la Londra prin Norvegia și înapoi în California prin satelit.  Acesta a parcurs 90.000 de mile în două secunde. În acel moment, în fața unui bar de motocicliști din Silicon Valley, s-a născut internetul. 😉

Dacă ţi-a plăcut articolul de azi, chiar şi aşa, mai tehnic, te aşteptăm şi pe blog-ul nostru dar şi pe TikTok şi Instagram, unde încercăm să postăm zilnic! Pe data viitoare!