Ştiu la ce te gândeşti acum 😂 ai citit cuvântul acesta şi te întrebi oare ce o mai însemna şi asta…nu îţi inspiră nimic. Să fie oare numele vreunui pionier în ale tehnologiei? Sau poate un limbaj de programare care a stat la bazele celorlalte limbaje? Ah, sau crezi că se referă la numele primului computer? 🧐

Dacă şi ţie ţi-au trecut ideile astea prin cap iniţial, vreau să te anunţ că nu eşti nici pe aproape. Azi vom vorbi despre proiectul Xanadu şi cum a ajutat acesta la revoluţia computerelor personale şi apariţia World Wide Web. Hai să începem!

Proiectul Xanadu

Proiectul Xanadu a fost primul proiect hypertext, fondat în 1960 de Ted Nelson. Administratorii Proiectului Xanadu l-au declarat superior World Wide Web, spunând: „Software-ul popular de astăzi simulează hârtia. World Wide Web (o altă imitație a hârtiei) trivializează modelul nostru original de hypertext, cu legături unidirecționale care se rup mereu și nu gestionează nici versiunea, nici conținutul”.

Istoria

Viziunea lui Nelson a fost aceea a unui „sistem de depozitare digital pentru publicarea electronică la nivel mondial”. Nelson povesteşte că ideea i-a în 1960, pe când era student la Universitatea Harvard. El a propus un program care să stocheze și să afișeze documente, împreună cu posibilitatea de a efectua modificări. Acest lucru era diferit de un procesor de texte (care nu fusese încă inventat) prin faptul că funcționalitatea ar fi inclus comparații vizuale ale diferitelor versiuni ale documentului, un concept pe care Nelson îl va numi mai târziu „intercomparare”. Pe lângă această idee de bază, Nelson dorea să faciliteze scrierea neconsecvențială, în care cititorul putea să-și aleagă propriul traseu printr-un document electronic. 

În 1967, și-a numit proiectul Xanadu, în onoarea poemului „Kubla Khan” de Samuel Taylor Coleridge.
Discursul lui Nelson de la ACM a prezis multe dintre caracteristicile sistemelor de hypertext de astăzi, dar la vremea respectivă, ideile sale au avut un impact redus. Deși cercetătorii erau intrigați de ideile sale, Nelson nu avea cunoștințele tehnice necesare pentru a demonstra că ele puteau fi puse în aplicare.

Începuturile

Ted Nelson și-a publicat ideile în cartea sa „Computer Lib/Dream Machines” din 1974 și în „Literary Machines” din 1981.

„Computer Lib/Dream Machines” este scrisă într-un mod nesevențial: este o compilație a gândurilor lui Nelson despre calculatoare, printre alte subiecte, fără o anumită ordine. „Computer Lib” conține gândurile lui Nelson despre subiecte care l-au înfuriat, în timp ce „Dream Machines” discută speranțele sale cu privire la potențialul calculatoarelor de a ajuta artele.

Pe scurt, „Computer Lib” este o chemare la arme. Cu strigătul de mobilizare „Jos cu Cybercrud” – cybercrud făcând referire la jargoanele şi termenii tehnici care se regăsesc din abundenţă în domeniul calculatoarelor – , ea cere oamenilor obișnuiți să se ridice și să revendice computerele pentru ei înșiși. A doua jumătate a cărții descrie potențialul nelimitat al mediilor ramificate și al conținutului în rețea.

În 1972, Cal Daniels a finalizat prima versiune demonstrativă a software-ului Xanadu pe un computer pe care Nelson îl închiriase în acest scop, deși Nelson a rămas curând fără bani. În 1974, odată cu apariția rețelelor de calculatoare, Nelson și-a rafinat gândurile despre Xanadu într-o sursă centralizată de informații, numind-o „docuverse”.

În Xanadu-ul lui Nelson, textul este eliberat de hârtie. Călătoria prin acest „docuverse” este controlată de un „accelerator virtual”. Pe măsură ce cititorul „accelerează” prin text, apar goluri între cuvinte și propoziții, care sunt populate instantaneu cu cuvinte și fraze noi, pe care Nelson le numește „transcluziuni”. Preluate din alte documente, aceste transcluziuni adaugă o cantitate tot mai mare de detalii și informații de fond. Dacă „se apasă pe accelerație”, detaliile sunt omise, iar textul devine mai concis.

Cum a revoluţionat Xanadu Web-ul

În vara anului 1979, Nelson alături de Roger Gregory, Mark S. Miller și Stuart Greene și-au expus ideile referitore la Xanadu, dar la sfârșitul verii grupul s-a destrămat şi au continuat să lucreze la Xanadu separat. Miller și Gregory au creat un sistem de adresare bazat pe numere transfinite, pe care l-au numit „tumblers”, care permitea să se facă referire la orice parte a unui fișier.

Grupul și-a continuat activitatea, aproape până la faliment. Cu toate acestea, în 1983, Nelson l-a întâlnit pe John Walker, fondatorul Autodesk, la The Hackers Conference, iar grupul a început să lucreze la Xanadu cu sprijinul financiar al Autodesk.

În timp ce se aflau la Autodesk, grupul condus de Gregory a finalizat o versiune a software-ului, scrisă în limbajul de programare C, deși software-ul nu a funcționat așa cum doreau ei. Cu toate acestea, această versiune a Xanadu a fost demonstrată cu succes la The Hackers Conference și a generat un interes considerabil. Apoi, un grup mai nou de programatori, angajați de la Xerox PARC, a folosit problemele cu acest software ca justificare pentru a rescrie software-ul în Smalltalk.

Acest lucru a divizat efectiv grupul în două facțiuni, iar decizia de rescriere a pus un termen limită impus de Autodesk în afara posibilităților echipei. În august 1992, Autodesk a cesionat grupul Xanadu, care a devenit Xanadu Operating Company, dar care a avut de suferit din cauza conflictelor interne și a lipsei de investiții.

Charles S. Smith, fondatorul unei companii numite Memex (numită după Memex-ul lui Vannevar Bush, despre care am vorbit în articolul legat de hypertext), a angajat mulți dintre programatorii Xanadu (inclusiv arhitecții principali Mark S. Miller, Dean Tribble și Ravi Pandya) și a acordat licența pentru tehnologia Xanadu, deși Memex s-a confruntat în curând cu dificultăți financiare, iar programatorii neplătiți la acea vreme au plecat, luând calculatoarele cu ei. Cam în aceeași perioadă, Tim Berners-Lee dezvolta World Wide Web.

Când Web-ul a început să înregistreze o creștere mai mare, popularitate pe care Xanadu nu a cunoscut-o, echipa lui Nelson a devenit defensivă în fața presupusei rivalități care apărea, dar pe care o pierdea. Articolul din 1995 al revistei „Wired Magazine”, „The Curse of Xanadu”, a provocat o replică dură din partea lui Nelson, dar disputa a dispărut în mare parte pe măsură ce Web-ul a dominat Xanadu.

Ce s-a mai auzit de Xanadu recent

O versiune deschisă, OpenXanadu a fost pusă la dispoziție pe World Wide Web în 2014. Se numește deschisă deoarece „se pot vedea toate părțile”, dar în iunie 2014 site-ul a declarat că „nu era încă open source”. Pe site, creatorii susțin că Tim Berners-Lee le-a furat ideea, că World Wide Web este o „structură bizară creată de inițiative arbitrare ale unor persoane variate și că are un limbaj de programare teribil” și că securitatea web este un „labirint complex”.

Ei continuă spunând că hypertextul este conceput pentru a fi hârtie și că World Wide Web nu permite nimic mai mult decât legături moarte către alte pagini moarte.
În 2016, Ted Nelson a fost intervievat de Werner Herzog.  „De către unii, a fost etichetat ca fiind nebun pentru că se încăpăţâna să creadă în Xanadu”, a spus Herzog. „Pentru noi, păreți a fi singurul care este clinic sănătos.” Nelson a fost încântat de laude. „Nimeni nu a mai spus asta până acum!”, a spus Nelson. „De obicei, este invers”.

Nelson descrie Xanadu ca pe un alt tip de lume a calculatoarelor, bazată pe un alt tip de document electronic; el vorbește despre pagini zburătoare, interconectare profundă și intercomparare paralelă.

Xanadu nu a fost niciodată realizat pe deplin, dar a inspirat fiecare sistem hypertext de atunci – în special software-ul hipermedia de pionierat al Apple, HyperCard, și Word Wide Web al lui Tim Berners-Lee, cum am precizat deja. Nelson nu este impresionat de niciuna.

Se presupune că Nelson este responsabil pentru mai multe intrări în Dicționarul Oford English decât Lewis Carroll, autorul „Alice în ţara minunilor”. Mai mult decât atât, el a conceput multe dintre ideile pe care le considerăm acum ca fiind de la sine înțelese. Cu toate acestea, principala realizare a lui Nelson este încă mai mare: a schimbat modul în care înțelegeam ce reprezintă un computer și cine îl poate folosi. Ce părere aveţi? Va putea fi vreodată adusă la realitate ideea lui Nelson?

Dacă ţi-a făcut plăcere să citeşti articolul de azi, nu uita să arunci un ochi şi pe blog-ul nostru pentru mai multe poveşti din lumea web-ului. Mai mult, urmăreşte-ne şi pe Insta şi TikTok! Pe data viitoare!